recenzie: ben mendelsohn este un fucking star de cinema in MISSISSIPPI GRIND

nu prea am vrut sa scriu o recenzie pentru MISSISSIPPI GRIND la inceput. m-am simtit usor dezamagita de film si nu stiam ce sa zic despre el, cel putin nu in 500 de cuvinte sau cate or fi in recenzia asta, idk. dar, desi filmul in sine nu a fost ceea ce doream sa fie, m-am indragostit pana peste cap de prestatia lui ben mendelsohn care a devenit rapid unul dintre actorii mei preferati si am stiut ca vreau sa scriu ceva despre rolul sau din doua motive: 1. este una dintre cele mai bune performante pe care le-am vazut in viata mea si 2. daca nu ar fi fost actorul in film, as fi urat produsul final. okay, stai, am dat spoilere pentru recenzie, yikes. pls ignorati faza aia si cititi pana la final pentru verdict.

gerry (mendelsohn) este un jucator care se ineaca in datorii, dar are o alura care il face pe curtis (ryan reynolds) sa ii cumpere un rand de bauturi cand se intalnesc la o masa de pariuri; mai tarziu, intr-un bar, gerry face acelasi lucru. gerry a pierdut aproape totul datorita dependentei de pariuri; sotia sa (robin weigert) l-a parasit pentru un barbat numit gary si nu prea are contact cu fiica sa. curtis este tanar si o da mai mult pe castig cand se aseaza la masa de blackjack, dar tot este nefericit.

cum ambii impartasesc o iubire imensa pentru pariat, gerry si curtis se urca in masina si pornesc catre un turneu in new orleans. pe drum, ei plaseaza pariuri pe unde apuca, isi viziteaza femeile din viata (gerry pe dorothy si curtis pe simone, o prostituata jucata de sienna miller) si beau in prostie. cei doi poate ca sunt incantanti de marele premiu promis de turneu, dar ambii sunt deprimati si intr-un cerc vicios: castigurile ii fac sa simta ceva, dar betia aia nu dureaza mult.

filmul este din genul acela de 'road trip', o poveste care se petrece mai ales in masina si in escalele personajelor. drumul lui gerry si curtis catre marele premiu este plin de amintiri din trecutul lor, o trecere in revista a pierderilor cauzate de dependenta comuna. mica escala a lui gerry la casa fostei sale sotii se termina urat si arata cat de adanca este problema sa; vizita lui curtis la simone se lasa cu un alt refuz din partea ei de a isi abandona viata ca sa fie cu el. ambii barbati si-au prioritizat dependenta de pariuri, injectand o doza mare de neincredere in persoanele din viata lor.

filmul are ceva de spus (dependenta, fie ea de pariuri sau orice altceva, nu este buna), iar urmele lasate de problema asta sunt adanci si resimtite si de jucatori, si de oamenii din jurul lor, dar modul in care povestea este spusa este plictisitor. personajele nu sunt atat de interesate incat sa merite atentia audientei, iar ritmul cam lasa de dorit. cred ca subiectul ar fi trebuit ori sa fi fost transformat intr-un scurtmetraj, ori sa fi fost grabit usor. nu am vrut sa imi petrec vreun moment in plus cu personajele astea care nu pareau sa aiba pic de personalitate in ele. nici curtis, nici simone, nici dorothy, nimeni din filmul asta nu pare sa aiba vreo trasatura de fiinta umana. ori, mai bine spus, aproape nimeni.

gerry este singurul care pare a fi un personaj tridimensional si nu o schita ca si ceilalti si mare parte din motiv este performanta lui mendelsohn. my god, ce performanta. este una dintre cele mai bune din ultimul deceniu, fara doar si poate. fara el, pelicula ar fi fost chinuitoare, dar actorul a reusit sa o salveze, facand ceva "vizionabil" din ea. problemele lui gerry par sa fie reale si sfasietoare, iar dependenta sa un viciu fara sfarsit. replicile sale nu sunt aruncate ca bombe care cer reactii socate din partea partenerilor sai de scena, dar asta nu este nici vreun portret al unui barbat cu adevarat patetic: este ceva in aura actorului care il previnae pe gerry sa devina o rusine. asta nu este prima data cand actorul salveaza un proiect (daca te uiti prin filmografia sa, cam toate filmele sale sunt teribile, dar beneficiaza de prezenta sa), dar aici este cel mai evident. fara gerry si fara mendelsohn la carma, as fi urat filmul asta.

MISSISSIPPI GRIND este salvat - literalmente - de performanta lui mendelsohn, care pare a fi singurul care chiar a vrut sa isi faca treaba. prestatia sa merita un film mult mai bun de atat. restul distributiei, desi se descurca cum poate cu materialul oferit, nu ofera motive demne de a urmari filmul. acum ca au trecut cateva luni de cand am vazut filmul, ba chiar ma simt ceva mai enervata de rolurile lor si de modul in care au fost irositi. iisuse, filmul chiar ar fi fost nimic fara mendelsohn.

nota: 3/5