recenzie: BOYHOOD nu este capodopera lui richard linklater

in timpului sezonul premiilor din 2014-2015, multi fani ai filmelor s-au certat discutand despre care film ar merita sa castige cel mai bun film: unii credeau ca BIRDMAN merita, altii BOYHOOD. eu una am fost de partea lui BIRDMAN deoarece am fost impresionata de munca depusa de alejandro gonzalez inarritu si echipa sa de scenaristi si actori in a arata povestea lui riggan thomson, actorul jucat de michael keaton intr-o performanta care ar fi trebuit sa ii aduca premiul oscar. multi s-au regasit in filmul lui richard linklater, in schimb, datorita intrigii despre un pusti care a crescut in anii 2000 si a modului in care a fost filmat: timp de 12 ani, regizorul si-a luat actorii si echipa sa filmeze timp de cateva saptamani.

unele filme au mici "artificii" care imbunatatesc experienta. multi au acuzat BIRDMAN de a avea un artificiu care daca nu ar exista, atunci nu ar fi un film bun. secventele lungi, care par sa formeze una singura (sunt 28 de taieturi in film), or fi un artificiu, dar nu unul indeajuns de puternic incat sa influenteze filmul daca ar fi fos editat altfel. BOYHOOD, pe de alta parte, datorita artificiului de a fi fost filmat in 12 ani alaturi de aceeasi distributie, este influentat de modul de filmare. si, sincera sa fiu, oricum ar fi fost filmat BOYHOOD, tot ar fi fost o pelicula proasta.

problema mea cu BOYHOOD nu este ca urmareste un baiat american care a crescut cu HARRY POTTER si parinti divortati. problema mea cu BOYHOOD este ca este un film rece. chiar daca nu am avut copilaria prea asemanatoare cu a lui mason (ellar coltrane), tot as fi putut sa ma identific in film datorita temei universale a maturizarii. pasiunea din copilarie, prietenii pe care nu i-am mai vazut de ani de zile, problemele pe care le-am avut cu parintii, toate aceste lucruri apar in pelicula. nu am crescut cu HARRY POTTER, ci cu X-MEN. nu m-am indragostit de fotografie, ci de scris.

dar filmul ar trebui sa aiba personaje interesante, ci nu doar prototipuri. mason este Fiul™; samantha (lorelei linklater, fata regizorului) este Sora™; olivia (patricia arquette, in rolul care i-a adus oscarul) este Mama™; mason sr. (ethan hawke) este Tatal™. olivia si mason sr. sunt divortati, iar copiii stau cu ea. el sta in alt stat si isi reface viata cu o alta femeie, ea devine profesoara si se intalneste cu altii. mason este baiatul tacut, samantha este ceva mai guraliva. ii vedem cum se bucura de chestii, se intristeaza si isi gasesc pasiunea, dar ei tot par reci si lipsiti de personalitate. nu sunt personaje reale, ci doar sabloane in care trebuie sa ne regasim.

daca scopul peliculei ar fi ca audienta sa isi aduca aminte diverse amintiri din copilarie, atunci linklater esueaza. chiar daca am avut experiente asemanatoare personajelor sau nu, exista o bariera care nu ma lasa sa ma gandesc la propria copilarie. exista o goliciune in film care ma indeparteaza. nu exista nimic la film care sa ma faca sa imi aduc aminte cu placere de vreo parte a vietii mele. esta un film rece si lipsit de emotie, iar faptul ca a fost filmat in 12 ani este singurul lucru interesant la el.

cand a fost lansat acum un deceniu, BOYHOOD a fost considerat un film minune, o capodoera a deceniului, dar adevarul este ca nu este un film bun, cel putin nu pentru mine. este lipsit de vlaga, iar fiecare vizionare (prima in 2014 si a doua in 2016) m-a facut sa imi displaca tot mai mult filmul. inteleg ca pentru multi, pelicula este una in care se pot regasi, dar eu nu pot sa ma indetific cu personaje care nu au caracteristici specifice si sunt doar prototipuri. unele momente m-au facut sa simt ceva (monologul lui olivia de la final, spre exemplu), dar chiar si scenele ceva mai emotionante nu m-au impresionat.