in apararea lui CYRUS si JEFF WHO LIVES AT HOME, doua dintre cele mai bune filme ale deceniului 2010

atentie! aceasta postare contine spoilere pentru CYRUS si JEFF, WHO LIVES AT HOME (duh)!

stilul mumblecore este unul dintre cele mai importante, dar si divizate stiluri de film. pentru multi, stilul realistic - "cauzat" de catre bugete mici, camere de filmat care parca tremura si scenarii usor improvizate - este pretentios si enervant. pentru altii, este ori un mod de a iti face filmul cand nu ai alte moduri, ori cea mai realistica portretizare a vietii reale prinsa de camera de filmat. un lucru este sigur: stilul mumblecore si-a gasit locul in istoria cinematografiei si a definit un grup de regizori care si-au lasat urma simtita.

fara doar si poate, doi dintre cei mai cunoscuti regizori mumblecore sunt mark si jay duplass, fratii americani care au revolutionat stilul mai mult ca altii. debutul lor din 2005, THE PUFFY CHAIR, si filmul de groaza BAGHEAD din 2008 i-a catapultat la statutul de wunderkinds ai cinematografiei independente, iar de atunci, cei doi si-au cladit un mic imperiu de filme si seriale, atat proiecte de ale lor, cat si ale altor regizori.

desi sunt doua dintre cele mai importante figuri din cinematografia mumblecore, fratii nu au un film anume pentru care sunt cunoscuti. cei doi sunt mai multi sfintii stilului datorita muncii depuse in calitate de producatori ai unor filme produse de alti regizori. desi acest fapt este unul de admirat, munca lor ca si regizori merita mai multa atentie deoarece fara filmele semnate de ei, industria mumblecore nu ar fi ceea ce este astazi.

fratii au regizat cinci filme, iar cele mai accesibile filme - care nu isi tradeaza, totusi, sufletul indie - sunt CYRUS si JEFF, WHO LIVES AT HOME. cand cele doua filme au fost lansate, cei doi frati erau deja destul de cunoscuti - aveau deja doua filme ca si regizori in filmografie si aparusera in filme si seriale destul de populare -, dar ele i-au consacrat ca doi artisti revolutionari. CYRUS si JEFF, WHO LIVES AT HOME, datorita atentiei primite care a fost mai mare decat a celorlalte filme ale celor doi si a actorilor din distributii inclusiv - susan sarandon, catherine keener, john c. reilly, jonah hill, marisa tomei, ed helms si jason segel -, au fost un punct de rascruce in cinematografia americana.

ambele filme intra mai bine in categoria 'mumblecore' decat in cea 'mainstream'. modul in care camera urmareste povestea - ca un episod din THE OFFICE decat vreun film "real", orice o fi insemand si aia - ii lasa pe spectatori sa gaseasca adevarul. camera nu se sfieste sa isi prinda personajele in situatii jenante sau triste: fratii duplass stiu ca viata reala este plina de sentimente atat bune, cat si rusinoase. nici CYRUS, nici JEFF nu sunt cizelate, ci vedem ceea ce de obicei ar fi ori ascuns, ori prezentat intr-un mod dragalas.

ambele filme sunt pline de momente jenante. personajele, mai ales cyrus (john c. reilly) si pat (ed helms) - fratele lui jeff (jason segel), se fac de ras. CYRUS incepe cu fosta sotie (catherine keener) a personajului titular gasindu-l intr-o pozitie compromitatoare; JEFF, WHO LIVES AT HOME il arata pe pat incercand in disperare sa o recastige pe sotia sa (judy greer). relatiile personajelor din cele doua filme sunt pline de momente incomode pentru ca nu asa este viata in sine?

dar CYRUS si JEFF nu au doar scene jenante. exista o liberare pe care personajele o simt care ajunge sa fie simtita si de audienta. cand il vedem pe cyrus dansand si cantand DON'T YOU WANT ME BABY de human league la petrecere, poate ca este usor jenant la inceput datorita faptului ca el este beat, dar este si ceva curajos in activitatea asta. lipsa sa de inhibitii o fi cauzata de nivelul de alcool din sange, dar usor, restul invitatilor ajung sa danseze. cyrus este ghiontul de care ceilalti au nevoie ca sa se simta mai bine si nu ma refer doar la celelalte personaje. si audienta se poate simti mai bine urmarind scena. chiar daca te faci de ras, conteaza asta cand te simti bine?

JEFF nu are exact scene care elibereaza audienta de inhibitii, ci ii face sa se simt ceva mai usurati. finalul, in care jeff salveaza doi copii si pe tatal lor de la inec, este dramatic, dar actul de salvare urmat de ziua de nastere a mamei celor doi frati - mama este jucata de susan sarandon - si de coincidenta cu numele 'kevin' se simte ca o gura de aer proaspat. desi au trecut printr-o zi oribila, membrii familiei o sa fie bine, orice ar fi.

trebuie sa mentionez si actorii pentru ca ambele distributii sunt excelente. ii avem pe john c. reilly si jason segel ca si personajele titulare, ambii oferind doua dintre cele mai bune performante din carierele lor; ed helms si susan sarandon ofera doua roluri diferite, dar ambele pline de inteles; marisa tomei si jonah hill - iubita lui cyrus si baiatul ei din, ei bine, CYRUS - se complimenteaza perfect. fratii duplass sunt printre cei mai buni regizori ai momentului, iar faptul ca sunt si ei actori ii ajuta enorm. intelegerea pe care o prezinta fata de personajele si actorii lor este un atu.

CYRUS si JEFF, WHO LIVES AT HOME, sunt doua dintre cele mai bune filme ale deceniului trecut. probabil ca multi o sa fie enervati de modul de filmare sau de actiunile personajelor, dar daca reusesc sa treaca peste aceste aspecte si sa se uite in inima peliculelor, asta ar fi ideal. realitatea nu este perfecta, iar fratii duplass - zei ai cinematografiei indie si doi dintre regizorii/scenaristii/actorii/oamenii mei preferati - sunt constienti de acest fapt. ce ar fi cinematografia fara ei?