recenzie: LAST NIGHT IN SOHO nu este un omagiu perfect adus londrei anilor '60

eloise 'ellie' turner (thomasin mckenzie) se muta in londra ca sa urmeze cursurile facultatii de moda. inarmata cu vinilurile de muzica din anii '60, pasiunea pentru moda, un sertar de sosete si o poza inramata cu mama si bunica ei, ellie se aventureaza singura in capitala britanica. ellie nu a mai vizitat orasul din copilarie cand mai mergea cu mama sa (care s-a sinucis in copilaria protagonistei), locuind la tara cu bunica ei (rita tushingham) pana cand a venit vremea sa mearga la facultate. bunica o tot avertizeaza pe ellie sa aiba grija in oras, dar fata ii spune ca o sa fie bine.

ajunsa in dormitorul din camin pe care il imparte cu jocasta (synnove karlsen), o mica nesuferita care se simte amenintata imediat de nou-venita si, deranjata de petrecerile tarzii ale celorlalti, ellie se muta in apartamentul unei batrane, doamna collins (diana rigg, in ultimul ei rol. filmul este dedicat in memoria ei) ca sa scape de tumult. in prima ei noapte in noua camera, ellie se intoarce in timp in anii '60 si ajunge in corpul lui sandie (anya taylor-joy) o cantareata care se viseaza urmatoare cilla black. sandie este tanara, frumoasa si talentata, iar toti barbatii din cafe de paris o vor, dar ea are doar ochi pentru jack (matt smith), un manager care ii promite lumea. sandie are visuri mari - vrea sa cante chiar in acel loc desi are zero experienta -, dar jack o duce la rialto, un club ceva mai mic unde canta pentru patronul de acolo. tipul este impresionat si ii face aceeasi promisiune pe care i-a facut-o jack: o sa o faca un star.

initial, ellie este fascinata de aventurile ei din trecut si de sandie: dupa doar o noapte, deja schiteaza o rochie care seamana cu cea pe care cantareata o purta in prima noapte; dupa a doua noapte, ellie isi schimba coafura, trecand de la satenul ei cald la blondul seducator al lui sandie, si isi cumpara un palton care a fost al fetei. dar viata de noapte a lui ellie se transforma intr-un cosmar cand descopera mai multe despre destinul lui sandie si ajunge sa fie bantuita de viziuni si in afara noptii. incet-incet, viata lui ellie ajunge sa fie un cosmar care prezice un sfarsit teribil.

al saptelea film ca si regizor al lui edgar wright (opt daca incluzi si documentarul THE SPARKS BROTHERS care a fost lansat la festivalul de film sundance de anul acesta) este un thriller bun, un omagiu adus unei era care este romanticizata de multi dar, desi are un mesaj puternic, nu am putut sa nu simt ca ceva lipseste constant. inteleg ca o recenzie ar trebui sa explice ceva mai bine problema si o sa incerc sa o fac in urmatoarele paragrafe dar daca nu pot spune concret ce anume, imi pare rau. sunt doar frustrata acum pentru ca ma asteptam sa ador filmul si in schimb am iesit din cinema cam dezamagita.

oricat de mult il ador pe edgar wright, pot sa recunosc ca el este problema. ca si regizor, britanicul face o treaba foarte buna (este, in opinia mea, cel mai creativ regizor de astazi), dar scenariul pe care el l-a scris alaturi de krysty wilson-cairns ar fi putut sa fie imbunatatit. personajele sunt destul de interesante incat sa merita atentie, iar povestea este desteapta, dar ceva tot ma deranjeaza. in incercarea mea de a explica ce anume, am tot revenit la lungimea filmului (ar fi putut sa fie scurtat) sau la modul in care au fost prezentate unele lucruri. desi tot arunca diverse momeli ca sa o faca pe ellie sa isi piarda mintile, wright si wilson-cairns nu induc pe cat de multa paranoia sau frica pe cat ar putea, iar unele personaje nu sunt pe cat de slefuite pe cat ar fi putut fi. daca unul ca jack poate fi ceva mai bidimensional (astfel jucand rolul oricarui barbat care ar avea intentii impure), personajul lui terence stamp, chiar daca trebuie sa nu avem incredere in el, este prea simplu ca sa poate fi considerat un posibil inamic pe masura.

si temele filmului, desi bine puse in scena, ar fi putut sa fie slefuite ceva mai mult. temele principale sunt legate de faptul ca nostalgia in exces dauneaza, trectul nu ar trebuit sa fie privit cu ochi prea buni, iar barbatii au abuzat femeile de cand lumea si pamantul, iar modul in care pelicula le leaga, dar le si trateaza este unul inteligent. totusi, ceva se simte deranjant, ca si o bretea pe care tot trebuie sa o ridici sau un fermoar care iti zgarie glezna cand mergi. sincera sa fiu, cred ca problema este legata de faptul ca filmul insinueaza ca ellie sufera de o boala mintala ca si mama ei. pelicula nu este nici prima si nici ultima care o sa se foloseasca de acest subiect si nu sunt chiar impotriva lui, dar este ceva demonic la modul in care filmul se foloseste de posibila boala mintala a unui personaj ca sa o trimita in iad si inapoi. ellie este usor demonizata din acest motiv (dar se putea si mai rau. oh, hey, asta e dezamagitor sa zic), desi oamenii cu boli mintale pot trai vieti fericite si chiar normale. faptul ca pelicula se foloseste de aceste subiect este trist si as fi preferat ca ellie sa isi piarda mintea doar din cauza puterii camerei.

am si lucruri pe care le apreciez la film, totusi! coloana sonora este minunata (la un moment dat am recunoscut o melodie dintr-un episod din MAD MEN, THERE'S ALWAYS SOMETHING THERE TO REMIND ME), cinematografia superba (L'ENFER D'HENRI-GEORGES CLOUZOT, filmul neterminat al regizorului francez, a inspirat paleta de culori din anii '60, iar un club de noapte din film este numit INFENRO ca si omagiu), iar actorii ofera prestatii impresionante. thomasin mckenzie se dovedeste a fi una dintre cele mai promitatoare actrite ale generatiei ei, jucand-o pe ellie ca si o caprioara care a fost prinsa de un vanator in mijlocul noptii. anya taylor-joy este incitanta ca si sandie; nu iti poti lua ochii de la ea cand se afla pe ecran. matt smith, desi nu are prea multe de facut, isi joaca rolul de nemernic sarmant foarte bine. dar steaua peliculei este diana rigg care face din ultimul rol din cariera ei ceva magnific. nu o sa stric surpriza, dar actrita reuseste sa o transforme pe doamna collins in ceva incredibil, o femeie cu mult mai multa putere decat credeam.

LAST NIGHT IN SOHO nu a fost chiar ce imi doream sa fie. am iesit din cinematograf destul de dezamagita, dar nu regret complet banii dati pe bilet. orice film de edgar wright merita vazut pe marele ecran, chiar si cand rezultatul final nu este chiar ce imi doream sa fie. da, da, ceva tot nu merge in film, iar durata este cam lunga, dar acest omagiu adus anilor '60 tot capteaza atentia prin jocurile actoricesti, muzica si culorile cinematografiei. merita sa fie vazut pe marele ecran chiar si asa. sper doar ca urmatorul film al lui wright sa ma castige cum au facut-o SCOTT PILGRIM si BABY DRIVER, totusi.

nota: 3/5

LAST NIGHT IN SOHO poate fi vizionat in cinematografe.